Informaţii generale
Alfa-2-macroglobulina (A2M) este cea mai mare proteină plasmatică nonimunoglobulinică (greutate moleculară de 725 kDa), fiind alcătuita din 4 lanţuri polipeptidice ce conţin o secvenţă specifică de aproximativ 35 aminoacizi (regiunea “momeală”) şi un domeniu tioester similar cu cel din structura fracţiunilor C3 şi C4 ale complementului. Este un inhibitor endoproteazic cu spectru larg, putând inactiva aproape toate tipurile de serin, tiol, metal şi carboxil proteaze. Enzimele se leagă şi clivează regiunea “momeală” formându-se astfel un complex covalent în care A2M suferă o modificare conformaţională formând A2M activată care se leagă de receptorii specifici de pe macrofage. S-au descris mai multe forme de A2M, care diferă între ele prin compoziţia în acid sialic, manoza şi galactoza, care pot fi separate prin focusare izoelectrică7.
În condiţii normale, nivelul seric de A2M este mai crescut la femei decât la bărbaţi, ca răspuns la secreţia de estrogeni7.
A2M este una din proteinele de fază acută. Multe citokine, incluzând TGF-beta, IL1, IL2, IL6, PDGF, FGF, VEGF, se leagă de A2M, în unele cazuri aceasta reprezentând o cale de transport şi posibil o modalitate de prelungire a duratei vieţii biologice, iar în alte cazuri legarea de A2M determină inhibarea unora din activităţile biologice ale liganzilor. Interacţiunea dintre A2M şi citokine se crede că modulează expresia proteinelor de fază acută în hepatocite. De asemenea, A2M a fost raportat ca un important factor antiapoptotic pentru celulele musculare netede vasculare2.
A2M funcţionează, de asemenea, ca un inhibitor al coagulării prin inactivarea trombinei şi FXa şi ca inhibitor al fibrinolizei prin inactivarea plasminei şi kalikreinei.
A2M a fost implicată în boala Alzheimer pe baza abilităţii sale de a media clearance-ul şi degradarea Aβ, componentul major al depozitelor de β-amiloid, moştenirea unei deleţii la nivelul exonului 18 a genei A2M de pe cromozomul 12 conferind risc crescut de boala Alzheimer. De asemenea Saunders et al. (2003) au găsit o asociere genetică semnificativă a deleţiei respective şi a 2 polimorfisme cu boala Alzheimer, dar alte studii efectuate nu au confirmat această asociere6.
În sindromul nefrotic majoritatea proteinelor străbat membrana de ultrafiltrare şi ajung în urină, lucru ce nu se întâmplă cu A2M datorită dimensiunilor sale şi, ca urmare, proteina este reţinută în fluxul sanguin şi menţine împreună cu albumina presiunea oncotică. În aceste condiţii, concentraţia serică poate atinge nivele până la de 10 ori mai mari decât valorile de referinţă5;7.
Pacienţii cu boli proteolitice, cum ar fi pancreatita acută, prezintă concentraţii serice scăzute care se corelează cu severitatea bolii3:5. Concentraţiile scăzute de A2M nu determină o stare patologică şi nu se cunoaşte nici o deficienţă specifică a A2M7. A2M constituie unul din testele care fac parte din profilele de investigaţii non-invazive ale funcţiei hepatice denumite Fibrotest-Actitest şi Fibromax4.
Recomandări pentru determinarea alfa2-macroglobulinei – evaluarea pacienţilor cu pancreatită, sindrom nefrotic, diabet şi ciroză hepatică3,5.
Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate)4.
Specimen recoltat – sânge venos4.
Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator4.
Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare în aceeaşi zi4.
Volum probă – minim 0.5 mL ser4.
Cauze de respingere a probei – specimen lipemic4.
Stabilitate probă – serul separat este stabil 3 zile la 2-8ºC; timp îndelungat la -20ºC4.
Metodă – imunoturbidimetrică4.
Valori de referinţă – 1.3-3 g/L4.
Interpretarea rezultatelor
Bibliografie
