Informaţii generale
Canalele de potasiu voltaj-dependente (engl. voltage-gated potassium channels, VGKCs) constituie grupul cel mai răspândit şi mai divers de canale ionice controlate de valoarea potenţialului de membrană1.
VGKCs sunt alcătuite din 4 subunităţi α transmembranare şi 4 subunităţi β intracelulare. Subunităţile α se pot combina homotipic sau heterotipic pentru a genera o mare varietate de VGKCs ce sunt larg distribuite în sistemul nervos central şi periferic, având un rol esenţial în controlul excitabilităţii membranei celulare1;2.
Anticorpii îndreptaţi împotriva canalelor de potasiu perturbă funcţia acestora cu apariţia unor sindroame de hiperexcitabilitate a sistemului nervos central şi periferic2.
Spectrul afecţiunilor asociate cu hiperexcitabilitate nervoasă periferică include neuromiotonia şi sindromul crampe-fasciculaţii. Tulburările pot fi moştenite sau dobândite, acestea din urmă având o bază autoimună.
Neuromiotonia dobândită (sindromul Isaacs) se caracterizează clinic prin fasciculaţii şi crampe musculare dureroase, redoare, relaxare musculară întârziată (pseudomiotonie), miochimie şihiperhidroză. Este afectată în principal musculatura trunchiului şi membrelor. Până la 20% dintre pacienţi prezintă tulburări senzitive (parestezii) ceea ce sugerează şi o hiperexcitabilitate a neuronilor senzitivi, alături de cea a neuronilor motori. Traseul electromiografic (EMG) indică descărcări sponatane şi repetitive ale unităţilor motorii sub formă de dublete, triplete sau multiplete de o frecvenţă sporită. Sindromul crample-fasciculaţii reperezintă o formă mai uşoară a aceleiaşi condiţii clinice, fără descărcări neuromiotonice pe EMG1.
Neuromiotonia se poate asocia cu alte afecţiuni autoimune (miastenie, lupus eritematos sistemic, diabet zaharat, etc) sau poate fi uneori o condiţie paraneoplazică (asociere cu timom în 10-20% din cazuri şi mult mai rar cu cancerul pulmonar altul decât cel cu celule mici – SCLC – sau cu boala Hodgkin). Imunoprecipitarea VGKCs extrase din creier de iepure şi marcate radioactiv cu alfa-dendrotoxină a pus în evidenţă pentru prima dată prezenţa în ser a anticorpilor anti-canale de potasiu la aproximativ 40% din pacienţii cu neuromiotonie, susţinând patogenia imună şi explicând îmbunătaţirea stării clinice după plasmafereză şi tratament imunosupresor1.
Anticorpi anti-VGKCs au fost detectaţi şi în sindromul Morvan, în care neuromiotonia se combină cu manifestări disautonome (hiperhidroză, constipaţie severă, incontinenţă urinară, tulburări de ritm cardiac) şi simptome de sistem nervos central (insomnii, halucinaţii, tulburări ale memoriei de scurtă durată, crize epileptice). În aproximativ 40% din cazuri este depistată o tumoră subiacentă (timom sau SCLC)3;4.
Encefalita limbică cu anti-VGKCs a fost primul sindrom SNC descris ca fiind asociat cu anticorpi îndreptaţi împotriva antigenelor neuronale de suprafaţă şi care răspunde la imunoterapie. Sindromul se caracterizează clinic prin debut subacut cu agitaţie, confuzie, pierderi ale memoriei de scurtă durată, tulburări de somn, accese epileptice (de lob temporal sau parţiale complexe), halucinaţii, ideaţie paranoidă. Hiponatremia este descrisă la majoritatea pacienţilor şi se datorează secreţiei inadecvate de hormon antidiuretic (SIADH). Spre deosebire de sindromul Morvan, în encefalita limbică lipsesc semnele clinice şi electrofiziologice de hiperexcitabilitate nervoasă periferică. Rezonanţa magnetică cerebrală (IRM) este anormală în 75% din cazuri, cu un semnal crescut adesea restricţionat la hipocamp. Pe electroencefalogramă (EEG) se constată încetinirea ritmurilor de fond şi, adesea, prezenţa unui focar epileptogen. Cazurile paraneoplazice sunt rare, encefalita limbică cu anti-VGKCs fiind considerată astfel o encefalită autoimună, non-paraneoplazică, potenţial tratabilă. De obicei, în decurs de câteva săptămâni de la iniţierea terapiei pacienţii înregistrează un răspuns clinic bun sau chiar foarte bun1;2;4;5.
Pe lângă afecţiunile menţionate mai sus, anticorpi anti-VGKCs au fost detectaţi recent la pacienţi cu epilepsie, durere cronică idiopatică, afecţiuni psihiatrice precum şi în unele cazuri de boli neurodegenerative (de exemplu, scleroza laterală amiotrofică şi boala Creutzfeldt-Jacob)6;7.
În ultimii s-au înregistrat progrese remarcabile în ceea ce priveşte înţelegerea mecanismelor autoimunităţii mediate prin anticorpi anti-VGKCs, studiile indicând faptul că anticorpii sunt îndreptaţi în principal împotriva proteinelor asociate canalelor de potasiu (ce formează complexe cu VGKCs). Din acest motiv, anticorpii sunt denumiţi în prezent anticorpi anti-complex VGKC. Dintre proteinele ţintă ale complexului VGKC menţionăm LGI1 (leucine-rich glioma inactivated 1) şi CASPR2 (contactin associated protein 2). Anticorpii anti-LGI1 sunt asociaţi în special cu encefalita limbică şi cu atacurile distonice facio-brahiale, în timp ce anticorpii anti-CASPR2 predomină la pacienţii cu neuromiotonie şi sindrom Morvan. Există în continuare un procent de pacienţi cu anticorpi anti-complex VGKC la ţinta antigenică nu este cunoscută3;4;6.
Din punct de vedere patogenic, există dovezi privind activarea sistemului complementului în cazurile de encefalită cu anticorpi anti-complex VGKC ceea ce ar putea explica pierderile neuronale înregistrate la nivelul hipocampului3.
Deoarece atât pacienţii cu encefalită limbică având anticorpi anti-complex VGKC cât şi cei cu sindrom Morvan fără tumori asociate pot beneficia de imunoterapie este important să se identifice prezenţa acestor anticorpi în ser4. Mai mult, extinderea spectrului de fenotipuri clinice asociate cu anticorpi anti-complex VGKC şi includerea de pacienţi cu manifestări clinice mai restricţionate (cum ar fi cazuri de pierdere de memorie izolată sau forme refractare de epilepsie de lob temporal) care de asemenea par să răspundă favorabil la tratamentul imunomodulator accentuează importanţa determinării în laborator a anticorpilor anti-canale de potasiu2.
Recomandări pentru determinarea anticorpilor anti-canale de potasiu voltaj-dependente
Pregătire pacient –nu este necesară o pregătire specială10.
Specimen recoltat – sânge venos10.
Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant, cu/fără gel separator10 .
Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare10.
Volum probă – minim 1 mL ser10.
Cauze de respingere a probei
Stabilitate probă –serulseparat este stabil 14 zile la 2-80C10.
Metodă – radioimunologică (RIA)10.
Valori de referinţă şi interpretarea rezultatelor
Limite şi interferenţe
Un rezultat negativ nu exclude prezenţa encefalopatiei autoimune sau a unei tumori8.
Bibliografie
