Informaţii generale
Beta 2 microglobulină (β2-M) este o proteină cu masa moleculară de 11,8 kDa, ce constituie lanţul uşor al antigenelor complexului major de histocompatibilitate (HLA) clasa I, fiind, prin urmare, prezentă în membrana tuturor celulelor nucleate. La persoanele sănătoase, beta 2 microglobulina este sintetizată la o rată relativ constantă în timpul proceselor de regenerare celulară, principala sursă de producere fiind limfocitul. Rinichiul reprezintă calea esenţială de eliminare a β2-M, la acest nivel având loc filtrarea glomerulară şi reabsorbţia tubulară. Timpul de înjumătăţire la persoanele sănătoase este de 40 minute.
Deoarece limfocitul este principala sursă de sinteză, toate afecţiunile caracterizate prin proliferare limfocitară, cum ar fi: infecţiile virale, bolile imune, mielomul multiplu, leucemiile limfocitare cronice, limfoamele Hodgkin şi non Hodgkin sunt asociate cu creşteri ale nivelului plasmatic de β2-M. In afecţiunile ce asociază o activare exagerată a răspunsului imun celular ca bolile autoimune, mononucleoza infecţioasă, episoadele de reject de transplant se înregistrează, de asemenea, valori ridicate ale β2-M.
Concentraţia plasmatică a β2-M poate creşte în infecţiile acute sau reactivate cu citomegalovirus, ca urmare a activării limfocitelor T supresoare sau citotoxice.
Pacienţii cu SIDA, în special cei cu infecţii oportuniste, prezintă o valoare ridicată a β2-M în ser. Nivelul plasmatic al β2-M este un marker util pentru monitorizarea terapiei cu medicamente antiretrovirale, deoarece concentraţia sa plasmatică scade, ca răspuns la tratamentul cu AZT. Utilizarea acestei măsurători împreună cu numărătoarea limfocitelor CD4 este o modalitate eficientă de a calcula probabilitatea ca o persoană infectată cu HIV să dezvolte SIDA în următorii trei ani. Cu toate că unele studii indică un nivel crescut al β2-M în LCR la pacienţii HIV pozitivi cu afectare neurologică, acest lucru nu oferă informaţii ce ar putea fi utile în stabilirea unui tratament adecvat.
Determinarea β2-M este un bun indicator atat în monitorizarea evoluţiei bolii cât şi în evaluarea rezultatelor tratamentului, deoarece nivelul seric al proteinei se corelează direct cu activitatea limfocitelor3;4;5;6.
Recomandări pentru determinarea beta 2 microglobulinei – monitorizarea evoluţiei şi evaluarea terapiei în mielomul multiplu, boala Hodgkin, limfomul non-Hodgkin şi leucemia limfatică cronică; monitorizarea progresiei infecţiei cu HIV; detectarea episoadelor de reject după un transplant allogenic de măduvă hematogenă; detectarea infecţiei incipiente cu CMV; monitorizarea funcţiei renale după transplant4.
Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate)2.
Specimen recoltat – sânge venos2.
Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant, cu/fără gel separator2.
Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare; se lucrează serul proaspăt; dacă acest lucru nu este posibil, serul se păstrează la 2-8°C sau la -20°C2.
Volum probă – 1 mL ser2.
Cauze de respingere a probei – specimen intens hemolizat2.
Stabilitate probă – serul separat este stabil 7 zile la 2-8°C; timp îndelungat la -20°C sau la -70°C2.
Metodă – nefelometrică.
Valori de referinţă – 0,9 – 2,0 mg/L2.
Interpretarea rezultatelor
Concentraţia serică a β2-M, precum şi excreţia ei urinară oferă informaţii importante doar în prezenţa manifestărilor clinice, fiind un marker fidel pentru evaluarea stadiului şi prognosticului bolii.
În leucemia limfatică cronică nivelul seric al β2-M creşte proporţional cu stadiul bolii; astfel într-un studiu clinic pacienţii netrataţi prezintă valori plasmatice ce variază între 2–2,8 mg/L în stadiul 0; 2,7–5,3 mg/L în stadiile I şi II şi, respectiv, 4,4–16,9 mg/L în stadiile III şi IV. Formele cu grad scăzut de malignitate se caracterizează prin nivele ce nu depăşesc 5 mg/L. Pe de altă parte 71% din remisiunile complete se întâlnesc la pacienţii cu valori ale β2-M sub 3 mg/L4.
În limfoamele non-Hodgkin cu celulă mare β2-M împreună cu lactat dehidrogenaza (LDH) constituie markeri predictivi pentru absenţa recăderilor şi supravieţuire. Astfel, niveluri crescute ale ambilor markeri (β2-M > 3 mg/L) se asociază cu remisiuni şi supravieţuire de scurtă durată1.
În cazul bolnavilor cu limfom Hodgkin valorile plasmatice ale β2-M se corelează cu încărcătura tumorală şi prognosticul bolii; astfel 5-32% din pacienţii în stadiile I şi II şi 43-71% din cei din stadiile III şi IV prezintă nivele >3 mg/L. Valoarea concentraţiei serice a β2-M este un factor important în evaluarea evoluţiei bolii, lucru demonstrat într-o serie de studii clinice, ce dovedesc că un procent mic de pacienţi cu remisiune completă au nivele plasmatice mai mari de 3 mg/L4.
În mielomul multiplu β2-M este cel mai valoros factor prognostic disponibil de rutină, fiind inclus în sistemul internaţional de stadializare a acestei afecţiuni. Acesta depinde atât de încărcătura tumorală cât şi de funcţia renală. Niveluri crescute de β2-M constituie un marker predictiv pentru decesul precoce, precum şi pentru eşecul tratamentului cu doze mari. Formulele care corectează concentraţia β2-M pentru efectul prezenţei insuficienţei renale nu au îmbunătăţit valoarea sa predictivă; valoarea β2-M este prognostică şi la pacienţii cu funcţie renală normală. Totuşi după doi ani de supravieţuire concentraţiile iniţiale de β2-M işi pierd valoarea prognostică1.
Bibliografie
