Informaţii generale
Eritropoietina (EPO), un hormon glicoproteic codificat de o genă situată pe braţul lung al cromozomului 7 şi secretat în principal în rinichi, intervine în controlul eritropoiezei. În mod normal, nivelurile de eritropoietină variază invers proporţional cu valoarea hematocritului. Hipoxia stimulează eliberarea EPO, care la rândul său induce producţia de eritrocite la nivelul măduvei osoase. Valorile crescute ale numărului de eritrocite, hematocritului şi hemoglobinei suprimă eliberarea EPO.
EPO stimulează proliferarea, creşterea şi diferenţierea precursorilor eritroizi, având drept consecinţă creşterea numărului de eritrocite. EPO exercită un efect dominant asupra unităţilor formatoare de colonii eritroide (CFU-E), pronormoblastilor şi eritroblaştilor bazofili4;5. Una din acţiunile cele mai spectaculoase ale EPO este capacitatea hormonului de a menţine viabilitatea acestor celule în absenţa oricărui efect asupra ciclului celular. Efectul asupra megacariocitelor este minor1;5.
Celulele hematopoietice care răspund la EPO prezintă pe suprafaţa lor receptori specifici pentru acest hormon (EPOR). După legarea EPO de receptori urmează un proces de fosforilare a tirozinei. Deoarece EPOR nu prezintă un domeniu al kinazei este nevoie să se asocieze cu o tirozinkinază ce face parte din familia Janus kinazelor şi este denumită JAK2. O mutaţie punctiformă (Val617Phe) la nivelul JAK2 conduce la activarea acesteia. Această mutaţie somatică activatoare a fost depistată la majoritatea pacienţilor cu policitemie vera şi cu o frecvenţă mai mică în alte neoplazii mieloproliferative cronice1.
Policitemia vera este o afecţiune clonală a celulei stem caracterizată printr-o producţie autonomă de celule hematopoietice. Creşterea masei eritrocitare are drept consecinţă suprimarea compensatorie a nivelurilor EPO. Modificările asociate cu policitemia vera includ: valori persistent crescute ale hemoglobinei (Hb >18.5 g/dL la bărbaţi şi >16.5 g/dL la femei), adesea însoţite de leucocitoză şi trombocitoză, splenomegalie, eritromelalgie, tromboze în teritorii neobişnuite4. Valorile scăzute ale eritropietinei serice constituie unul dintre criteriile minore de diagnostic al policitemiei vera6.
Policitemiile secundare se pot datora unei creşteri a masei eritrocitare, adecvate sau inadecvate. Policitemiile secundare adecvate se dezvoltă ca urmare a unor condiţii asociate cu hipoxie cronică (habitatul la altitudini mari sau bolile pulmonare). Producţia EPO este ridicată pentru a creşte compensator masa eritrocitară şi a încerca să se livreze ţesuturilor o cantitate mai mare de oxigen. Policitemiile secundare inadecvate sunt determinate de o serie de tumori renale, hepatice, pulmonare sau cerebrale care secretă în exces EPO sau molecule asemănătoare acesteia4.
Deoarece 80-90% din cantitatea de EPO este produsă la nivel renal, insuficienţa renală cronică este însoţită de scăderea marcată a producţiei de eritropoietină cu anemie consecutivă. Ficatul poate sintetiza cantităţi mici de EPO, astfel încât pacienţii anefrici prezintă o cantitate reziduală de EPO produsă la nivel hepatic3;4.
Bolile inflamatorii cronice, procesele maligne, rejetul grefelor şi traumatismele grave duc probabil la o inhibiţie a producţiei de eritropoetină prin citokine (IL-1,TNFα), însă anemia din cadrul acestor afecţiuni este rezultatul unor fenomene multifactoriale3.
În 1989 a fost introdus tratamentul cu eritropoietină umană recombinată; pacienţii candidaţi pentru această terapie sunt cei cu insuficienţă renală cronică, precum şi cei cu anemii de diverse cauze: chimioterapie, SIDA şi unele afecţiuni hematologice4.
Motivul pentru care EPO este pe lista dopajului în sportul de performanţă este creşterea volumului sanguin, a eritrocitelor şi hemoglobinei pentru a creşte capacitatea de transport a oxigenului. Astfel, o creştere a hemoglobinei cu 0.3 g/dL are ca urmare o creştere a capacităţii de efort cu 1%. Folosirea EPO poate fi dificil de dovedit deoarece forma sintetică nu se deosebeşte de cea naturală. Pot fi trase concluzii în mod indirect, prin modificările hemoglobinei, hematocritului, feritinei şi receptorului pentru transferină3.
Recomandări pentru determinarea eritropietinei serice
Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate)3.
Specimen recoltat – sânge venos3.
Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator3.
Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare3.
Volum probă – minim 0.5 mL ser3.
Stabilitate probă – serul separat este stabil 7 zile la 2-8°C; timp îndelungat la -20°C3.
Metodă – imunochimică cu detecţie prin chemiluminiscenţă (CLIA)3.
Valori de referinţă – 4.3-29 UI/L3.
Interpretarea rezultatelor
Limite şi interferenţe
• Medicamente
Scăderi: acetazolamidă, amfotericina B, cisplatin, enalapril, furosemid, teofilina.
Cresteri: steroizi anabolizanţi, daunorubicin, eritropietină, fluoximesteron, hidroxiurea, teofilină, zidovudina.
• Interferenţe analitice
Anticorpii heterofili prezenţi în serul pacienţilor pot interacţiona cu imunoglobulinele incluse în componentele din kit alterând rezultatele3.
Bibliografie:
