Informaţii generale şi recomandări pentru determinarea TNF-α
TNF (tumor necrosis factor) este o citokină proinflamatorie al cărui nume derivă din capacitatea de a distruge celulele tumorale şi de a induce necroza hemoragică în tumorile transplantate la şoarece5.
TNF-α (casectina) şi TNF-β (limfotoxina) au fost descrise iniţial ca factori citotoxici produşi de macrofage şi respectiv de limfocite; ulterior s-a descoperit că TNF-α şi TNF-β sunt două proteine care prezintă omologie la 34% din secvenţele de aminoacizi3;5. Ambii mediatori acţionează asupra celulelor ţintă prin aceeaşi receptori şi din acest motiv au efecte biologice similare, dar nu identice.
Gena pentru TNF-α este localizată pe cromozomul 6. In condiţii de denaturare TNF-α este o proteină de 17 kDa, neglicozilată. Forma biologic activă a TNF-α este cea de trimer. Pe lângă această formă solubilă există şi o formă legată de membrană (28 kDa), situată pe suprafaţa celulelor producătoare de TNF-α şi care serveşte drept pool pentru forma solubilă, generată prin clivare proteolitică3.
TNF-α este produs nu numai de macrofage şi monocite, ci şi de limfocite, mastocite, neutrofile, keratinocite, astrocite, microglii, celule musculare netede şi unele linii celulare tumorale5. Cantităţi mari de TNF sunt eliberate la contactul macrofagelor, limfocitelor T CD4+ şi a celulelor natural-killer (NK) cu lipopolizaharidele, produşii bacterieni şi interleukina 13.
TNF-α acţionează direct prin doi receptori de suprafaţă distincţi, denumiţi TNFR I şi TNFR II, având greutăţi moleculare diferite3;4;5. Aceşti receptori pot fi identificaţi pe toate tipurile de celule, cu excepţia eritrocitelor. Porţiuni ale acestor receptori sunt clivate de către proteaze şi ajung în mediul extracelular formând receptori solubili; aceştia acţionează ca inhibitori endogeni de TNF-α şi reglează astfel nivelul de TNF-α extracelular4.
Legarea TNF-α de receptor determină modificări conformaţionale în structura receptorului, care conduc la activarea în cascadă a transcripţiei altor proteine implicate în proliferarea celulară, răspunsul inflamator şi apoptoza celulară. TNF-α poate avea o acţiune locală paracrină (creşterea locală a concentraţiei TNF poate cauza semnele cardinale ale inflamaţiei: roşeată, durere, căldură şi tumefacţie) sau poate acţiona la distanţă, asemenea hormonilor endocrini5. Datorită prezenţei receptorilor săi în majoritatea ţesuturilor, TNF-α exercită o varietate largă de efecte biologice:
- efecte citolitice şi citostatice asupra celulelor tumorale;
- efect chemotactic asupra neutrofilelor3;
- creşte permeabilitatea la nivelul celulelor endoteliale din regiunea cu inflamaţie; acestea nu determină numai acumularea de celule imune ci are impact şi asupra procesului de coagulare;
- activează diverse procese metabolice din celulele musculare si adipocite pentru a furniza energia necesară reacţiei inflamatorii1;
- la nivelul macrofagelor stimulează fagocitoza şi producerea de prostaglandina E2;
- la nivelul altor ţesuturi creşte rezistenţa la insulină;
- activează osteoclastele, deci stimulează resorbţia osoasă;
- este factor de creştere pentru fibroblaşti şi stimulează sinteza de colagenază;
- intensifică proliferarea limfocitelor T după stimularea cu interleukina 23;
- determină anorexie şi febră, acţionand ca un pirogen endogen1;
- este responsabil pentru sindromul de casexie asociat cu procesele maligne şi cu majoritatea infestărilor parazitare5.
Determinarea nivelului seric de TNF-α constituie un marker pentru răspunsul inflamator sistemic (SIRS) asociat cu sepsisul, traumatismele şi insuficienţa cardiacă. Anumite studii au indicat asocierea concentraţiei de TNF-α în lichidul cefalorahidian cu gradul de activitate în scleroza multiplă; pe de altă parte, determinarea TNF-α ar putea fi utilă în diferenţierea meningitei bacteriene de alte cauze de meningită1.
Studiile efectuate pe animale au arătat că TNF-α este implicat în patogenia poliartritei reumatoide şi a bolilor inflamatorii intestinale, datorită efectului proinflamator exercitat prin activarea celulelor endoteliale şi inducerea chemotaxiei neutrofilelor. Din acest motiv, tratamentul acestor afecţiuni include şi inhibitori ai TNF-α: fie anticorpi monoclonali anti- TNF-α (infliximab, adalimubab), fie proteine de fuziune anticorp-receptor, respectiv TNFRII-IgG1 (etanercept)5.
Nivelul TNF-α poate fi utilizat în diagnosticarea unor afecţiuni imune şi în monitorizarea tratamentelor, doar în corelaţie cu date clinice şi paraclinice complementare2.
Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate) sau postprandial2.
Specimen recoltat – sânge venos2.
Recipient de recoltare – vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator2.
Cantitate recoltată – minim 0.5 mL ser2.
Cauze de respingere a probei – specimen intens hemolizat, icteric, lipemic sau contaminat bacterian; probe care nu au sosit la laborator congelate2.
Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare cât mai repede după formarea completă a coagulului, iar proba va fi imediat congelată la -20°C; probele recoltate în afara punctelor laboratorului vor fi transportate în recipientul destinat probelor congelate2.
Stabilitate probă – serul este stabil 1 lună la -20°C; nu decongelaţi/recongelaţi2.
Metodă – metoda imunochimică cu detecţie prin chemiluminiscenţă (CLIA)2.
Valori de referinţă1 – < 8.1pg/ml2.
Interpretarea rezultatelor
Niveluri crescute de TNF-α se înregistrează în sepsis, traumatisme, boli autoimune şi inflamatorii cronice (artrita reumatoidă, spondilita ankilopoetica, boala Crohn, psoriazis), boli infecţioase şi rejetul de grefă2.
Bibliografie
